Rătăciți în pandemie

26 mai 2020

Publicitate

Distanțare socială. O expresie în fața căreia se cutremură neuronii personali. Una care ne duce cu gândul la ce este mai rău dacă nu o punem în practică. Și, la urma urmei, cea care a dus la o răspândire mult mai puțin agresivă a bolii COVID 19. Care sunt însă efectele ei pe termen lung? Ar trebui să trecem la „nivelul următor”? Greu de spus de către noi, profanii. Este clar însă că ne putem confrunta cu o situație care ne-ar putea scăpa complet de sub control dacă nu suntem atenți. În primul rând, este corect să-i spunem așa? Sau este (era) mai bine să folosim (fi folosit) alți termeni, de exemplu „distanțare fizică”? Cuvântul „social(ă)” ne ajută să definim rolul nostru în societate sau, arhaic spus ... tribul, ori grupurile, din care facem parte. Este vorba de apartenența la societatea în care trăim. Așadar, a folosi „distanțare socială” pentru a defini o acțiune ce are în prim plan separarea fizică a indivizilor este cât se poate de ... ciudat. Ca și cum muncitorii nu s-ar apropia la mai mult de 2 metri de patroni, profesorii ar face la fel cu medicii, militarii ar refuza contactul cu preoții, săracii cu bogații, etc. Acest lucru ne arată cât de dusă este societatea în care trăim, cât de puțin înțelegem din ceea ce ni se-ntâmplă. S-a pierdut proprietatea termenilor și, mai mult, asistăm la promovarea forțată a analfabetismului funcțional. Și nu asta este partea cea mai rea. A existat o distanțare și înainte de SARS-COV2. Una provocată de tehnologie, de rețelele sociale virtuale, de faliile din ce în ce mai accentuate din societatea pe care, în numele progresului, am construit-o. Empatia (individuală sau de grup) era din ce în ce mai ștearsă, mai lipsită de substanță. În majoritatea cazurilor doar se puncta publicitar. Să ne gândim un pic, dacă faci o faptă bună și ajuți dezinteresat pe cineva, de ce trebuie să faci cunoscut acest lucru? Nu cumva pentru a beneficia de avantajele expunerii gestului? Păi atunci, actul de caritate se transformă într-un banal serviciu. Ca și cum ai livra mâncare unei cantine, unor participanți la un banal eveniment. Revenind la „distanțarea socială”, fizică de fapt, putem spune că efectul cu adevărat grav se va vedea pe termen mediu și lung. Indivizi care altădată tresăreau, și uneori acționau când cineva avea în public o problemă de sănătate, nici nu vor mai vedea posibila dramă. Interacțiunile umane vor fi din ce în ce mai rare sau, atunci când se vor produce, vom alege să o facem de la o distanță „sigură”, confortabilă din punct de vedere psihologic. Vom pierde lucruri mărunte dar importante, cum ar fi gestica, expresiile. Cu cât ne vom „distanța” mai mult, cu atât ne vom atrofia simțuri de bază precum intuiția sau capacitatea de anticipare și analiză socială. Efectele a două luni de „distanțare” se văd deja în jurul nostru: guvernanți care amenință extrem de ușor cu reluarea măsurilor coercitive (denotă lipsă de empatie, de conștiință socială, frică și incapacitatea de a construi o alternativă acceptabilă, evolutivă), oameni obișnuiți care-și manifestă visceral disprețul față de reguli, oameni care arată egoism în mod public (lucru rar întâlnit în urmă cu doar două luni) sau pur și simplu indivizi orbiți din punct de vedere emoțional. Mașini. Sălbatici. Asta ne dorim într-o lume post-COVID? A flutura la nesfârșit stindardul unui concept (oricum greșit formulat) coercitiv și extrem de dăunător tocmai din punct de vedere social, ne va aduce în pragul colapsului. Mai întâi ca indivizi și apoi, rapid, ca societate. Și poate că ar mai trebui să reținem ceva. Într-o lume civilizată, într-o societate avansată, edificată pe muncă, valoare și corectitudine, efectele unui dezastru se împart echitabil, nu se transferă discreționar. Având mereu în prim-plan liberul arbitru. Sau măcar senzația de liber arbitru... Este singura șansă de a construi ceva mai bun. Este singura șansă la evoluție păstrându-ne în același timp și umanitatea.

Publicitate