Munca, de ziua ei: batjocură și apocalipse inventate
Mi-am dat seama ieri că mulți dintre noi, jurnaliștii, nu ne-am referit aproape deloc la Muncă. Taman de ziua ei. Am început cu plajele goale și am terminat cu amenzile. Între știrile cu valurile care făceau zdranga-zdranga într-un mal de Vamă iertat de bețiile din alți ani, mai dădeam câte un jandarm călare sau vreo glumiță virusologică din țăcăneala SUA-China.
De 1 Mai am uitat complet despre ce este vorba. Am uitat cu desăvârșire că dreptul la muncă a fost (auto)sacrificat cu bună știință de fiecare dintre noi. Și pentru ce? Pentru modul în care guvernele lumii și-au bătut joc de sistemele de sănătate. De cercetarea medicală. Iar guvernul nostru, în plus, a uitat cu totul că în această zi, 1 Mai, ar fi fost de bun simț să iasă cu măcar o jumătate de măsură despre ce vom face DUPĂ, ca angajați. Sau ca șomeri. Am uitat să scoatem o singură vorbă despre milionul de români care și-au pierdut joburile. Definitiv sau temporar. Despre cum se va descurca Spania cu un șomaj de 19%. Sau Italia. Nu de alta dar poate am mai fi învățat ceva. Demni de atenția noastră ar fi fost și cei 20 de milioane de noi șomeri din Statele Unite. Sigur, ar fi nedrept să luăm doar asupra noastră că nu am știut altceva decât să ne plângem de milă, că nu am mai putut produce petreceri în Mamaia (bune și ele altădată). Sindicatele, șefii acestora, ce-au făcut ei ieri? S-au ascuns îndărătul măștilor de 5 lei bucata? Au încăput? Ah, am uitat că în mediul privat nu sunt sindicate... Doar patronate. Ieri nu a fost apocalipsa petrecerilor. A fost doar o zi care se va putea reseta pentru anul viitor. Sau, dacă bei suficient, chiar și peste o lună-două. Joburile noastre (voastre) nu. Viețile ruinate și dreptul la muncă, nu. Iar noi, jurnaliștii, să recunoaștem că ieri am mai dat o gherlă.