Eroism sau egoism

09 aprilie 2020

Publicitate

Îi înţeleg pe cei ce se încăpăţânează şi refuză să conceapă posibilitatea de a nu merge la biserică în noaptea de Înviere. Căci ştiu că sunt oameni indestructibil legaţi de biserică, creştini practicanţi pentru care fiecare duminică începe acolo, pentru care spovedania şi împărtăşania sunt necesităţi primordiale, ca alimentele şi apa. Nu compar necesităţile materiale cu cele spirituale decât ca să subliniez, pentru credicioşi nepracticanţi şi pentru atei, nevoia aceasta pe care ei nu o înţeleg şi cei din urmă chiar o condamnă. Ba, ca să duc analogia asta forţată chiar mai departe, zilele trecute, auzisem că cineva din cea mai celebră multinaţională care comercializează ţigări în România cerea introducerea tutunului pe lista bunurilor de primă necesitate, şi sunt sigură că mulţi, credincioşi sau necredincioşi, au rezonat pozitiv la solicitarea asta... chiar dacă nu înţeleg necesitatea mersului la biserică în noaptea de Înviere, cel mai important moment al anului pentru creştini. Întorcându-mă spre cei care militează zilele astea pentru ridicarea restricţiilor de pandemie pentru Paşte, ca să nu precupeţesc niciun efort de a-mi pune pe toată lumea în cap, i-aş ruga să facă un efort de imaginaţie şi să se „teleporteze” în cel mai întunecat Ev mediu şi în contextul unei epidemii de ciumă, în care, odată contaminat, oricine sfârşea la groapa comună, comunităţi întregi fiind, nu decimate, ci chiar şterse de pe faţa pământului. Ar mai insista pentru ridicarea restricţiilor de circulaţie – presupunând că ar exista aşa ceva – ca să participe la slujba de Înviere? Pentru cei mai grei de cap: ce vreau să subliniez este că, de fapt, aceia care nu au pierdut pe cineva în urma epidemiei – şi în România numărul morţilor este, încă, mic, slavă Domnului! – iau gripa asta cam în glumă, iau ştirile despre decesele din Italia ca pe o poveste neverosimilă, nu concep că li se poate întâmpla şi lor să se îmbolnăvească grav, ba chiar au căzut victime diverselor teorii ale conspiraţiei ce neagă evidenţa bolii. Şi, în cazul în care acceptă totuşi că este epidemie, cum nu e ciumă, există mai multe şanse de a scăpa. Dar nu toate şansele. Iar pe măsură ce omenirea s-a civilizat, a început să pună mai mult preţ pe viaţa omului, fiecare deces fiind considerat o tragedie, nu o pierdere colaterală, pe care să o putem pune în balanţă cu împlinirea spirituală a prezenţei fizice în biserică, la slujba de Înviere. La fel se pune problema şi pentru relansarea economiei: în paralel cu credincioşii care sunt dispuşi să rişte vieţile lor şi pe cea a aproapelui ca să poată lua lumină de la sursă, au apărut în spaţiul public oamenii de afaceri care cer revenirea cât mai rapidă la ritmul de activitate economică anterior pandemiei pentru a micşora efectele financiare devastatoare. Şi aceştia au tendinţa de a ignora dezastrul medical, acela pe care doar bolnavii şi doctorii din prima linie îl văd, şi se concentrează exclusiv pe pierderea economică. Şi ei au pe un taler al balanţei multe vieţi, doar că pe celălalt taler se găseşte afacerea, nu biserica lui Hristos. Dacă vreunul dintre oamenii aceştia ar avea, măcar pentru o secundă, conştiinţa faptului că îşi pune propria viaţă în joc pentru cauza susţinută, încăpăţânarea asta s-ar numi eroism sau martiriu. Cum sunt convinsă că fiecare îşi imaginează că virusul nu îi poate străpunge chiar lui costumaţia de protecţie, ci, în cel mai rău caz, îl va lovi pe celălalt, mai puţin pregătit (dar e treaba lui, nu-i aşa?), vorbim despre egoism în stare pură. Eroismul este atitudinea de a accepta să sacrificăm, pe termen mai scurt sau mai lung, propria bunăstare spirituală şi materială pentru a cruţa vieţile altora, nu neapărat pe ale noastre, căci noi suntem în stare să ne protejăm, nu-i aşa?

Publicitate